Minunea bucuriei

În câteva minute poți parcurge cu ușurință cuvintele profetului Habacuc și tot în câteva minute poți sări mai departe în lecturare tot la fel de indiferent și rece. Nu ai cum să tranzitezi peste ultimul capitol fără a nu fi străfulgerat de patima, durerea și totodată încrederea omului lui Dumnezeu… sau se poate! În fine, ideea este că ultimele trei versete ale acestei scrisori par la primă vedere iritant de irealiste. Cum poate cineva să se bucure fără cele necesare vieții cotidiene? Să schițezi gesturi de veselie sau profundă bucurie când nu îți duci petrecania în lux este posibil, dar când existența îți este atacată de cele necesare traiului, cum să mai „chiui”? Este banală observația, dar pe cât de banală atât de complexă. Închide-ți pleoapele și imaginează-ți o astfel de conviețuire. Ce coșmar! Ce alt moment mai potrivit ca acesta de a-ți etala neîncrederea ta în Dumnezeu, ca să nu zicem vocile agnostice ale ființei tale răzvrătite! Cum poate un astfel de Dumnezeu să pretindă să mă bucur în El, când nu se întrevede o lipsă mai acută decât aceasta care mă încearcă acum? Suntem tentați să spunem că unii pot pentru că sunt obișnuiți cu puțin. O formă de autoeducație! În lumea asta în care trăim noi totul este autoeducație: pocăința, credința, încrederea în Dumnezeu, „extremismul religios” etc. Nu putem vedea că acestea sunt minuni. Omul modern nu poate crede în așa ceva, deodată ce crede doar în el. Dacă nu se întâmplă ceva este pentru că nu s-a școlit îndeajuns. Oh, dacă ar ține de noi această desfătare și mulțumire profundă în Cel de sus!?? Omul nu poate găsi în el însuși resursele necesare pentru a experimenta o așa stare profundă. Resursele nu se dezgroapă, originile ei sunt străine omului, iar proveniența exterioară acestuia. Omul are nevoie de o minune intitulată har pentru învăța delectarea în Absolut. Ce rămâne? Cerșește harul și așteaptă-l precum așteaptă noaptea zorii dimineții.