An: 2018
Doi oameni, două destine
Pavel clarifică lucrurile și arată clar că era păcat în lume înainte de venirea Legii. Nu era ca și cum doar Legea a adus păcatul. Nu! Era păcat în lume. Că nu era ținut în socoteală sau contabilizat, asta e cu totul altceva. Dacă nu se poate vorbi despre abatere independent de Lege, ar părea atunci pentru unii că aceștia nu mureau datorită păcatului lor personal, din moment ce nu exista lege. Însă Pavel argumentează că domnia morții peste toți oamenii, peste toate generațiile, demonstrează că păcatul a existat inclusiv în acea perioadă. Chiar dacă păcatul lor era diferit de păcatul lui Adam, care în mod clar încălca o poruncă, totuși și ei erau păcătoși, pentru că erau morți. Legea este bună și sfântă; problema este domnia morții, care stăpânește peste noi - moartea și păcatul. Gravitatea păcatului este mărită atunci când legea descoperită a lui Dumnezeu este disprețuită. Legea a fost dată Israelului ca să se înmulțească greșeala, păcatul să devină mai grav. Dar de ce voia Dumnezeu să arate mai tare gravitatea păcatului, dacă păcatul oricum era păcat și oricum era grav, pentru că era împotriva lui Dumnezeu? De ce voia să se vadă mai profund această gravitate? Pentru ca acolo unde s-a înmulțit păcatul, în sensul în care s-a văzut gravitatea păcatului mai profund, harul să strălucească mai bine. Pentru ca, așa cum păcatul a domnit prin moarte, tot astfel să domnească și harul lui Dumnezeu, ducând la viața veșnică prin Isus Cristos, Domnul nostru. Modul în care Dumnezeu a lucrat se vede atât de frumos și atât de frumos strălucește crucea lui Cristos și harul pe care El ni l-a dat.
O veste bună pentru un orb
Bartimeu nu a avut nevoie să i se spună cum să-I ceară lui Isus ajutorul. El a avut nevoie să știe doar că Isus este aproape și că îl cheamă la El. Nu a fost nevoie de o „rugăciune a păcătosului” pentru Bartimeu, pentru că el era conștient de condiția lui și știa că Cristos este în stare să-l salveze. Așa că, frați și surori, strigați voi în mod regulat către Dumnezeu pentru harul și mila Sa? Stați voi împreună cu alții care vă vestesc Evanghelia? Și aveți obiceiul să vă predicați vouă înșivă Evanghelia? În viața obișnuită de zi cu zi, vă satisface Evanghelia sufletul? Când treceți prin încercările grele din viață, vă dă speranța Evangheliei lui Cristos putere să le depășiți? În mijlocul bucuriilor din viață, vedeți cum acestea sunt limitate, însă Evanghelia vă duce mai departe?
Viața în Împărăția lui Isus
Credincioșii au murit față de păcat prin faptul că au murit împreună cu Cristos în moartea Lui istorică, pe cruce. De aceea, pentru noi Evanghelia istorică, crucea aceea istorică este atât de importantă și luptăm pentru ea. Pentru că momentul acela este foarte important. Dacă momentul acela (1 Corinteni 15) ar pica, înseamnă că toată experiența noastră spirituală ar pica de asemenea. În momentul în care cineva este îndreptățit, moare împreună cu Cristos pe cruce. Sau moare în moartea lui Cristos. Și pentru că se întâmplă lucrul acesta, omul cel vechi moare față de păcat. Și când moare față de păcat, devine sclavul lui Isus, pentru că face parte dintr-un domeniu nou, din această împărăție a lui Isus, în care nu mai ești sclavul păcatului, ci ești sclavul lui Isus. Trebuie să existe un împărat și Împăratul este Isus - ești sclavul Lui. Realitatea faptului că noi am ieșit din această zonă a păcatului se datorează faptului că Isus a înviat, și în învierea Lui vedem această moarte a Lui față de păcat. Puterea care l-a înviat pe Isus Cristos din morți este puterea care lucrează în noi. Și dacă puterea aceea lucrează în noi, cu siguranță nu putem să trăim vieți care sunt caracterizate de un stil de viață păcătos.
Eliberați de neputința legii
Orice fel de lege, dacă te plasezi sub ea, fără a înțelege că ești dependent de Duhul lui Dumnezeu, eșuezi. La urma urmei, pe Pavel nici nu-l interesează despre ce lege vorbește. Orice lege a lui Dumnezeu despre care vorbește: acea poruncă pe care i-o dă lui Adam, o lege pe care Dumnezeu a scris-o în conștiința omului, legea mozaică... Fie că vorbești despre o nouă lege, a noului legământ (pe care o numim legea lui Hristos)... Orice fel de lege, dacă te plasezi sub ea, fără a înțelege că ești dependent de Duhul lui Dumnezeu, eșuezi.
Noua viață a credinciosului în Duhul Sfânt
Sfințenia vieții nu se obține simplu prin eforturi morale, nici măcar prin străduința de a ține legea lui Dumnezeu. Nu are nimic de-a face cu „lasă totul în urmă și lasă-L pe Dumnezeu”. Sfințenia practică implică darea la moarte a lucrurilor din viața noastră pe care Dumnezeu le-a sortit la moarte pe cruce (mortificare) și trăirea vieții noi oferită nouă prin prezența/locuirea lui Cristos. Efortul uman este cerut, dar nu separat de lucrarea Duhului Sfânt, care își supune carnea și care ne ajută să dăm la moarte faptele acesteia prin puterea Lui, în timp ce la nivelul minții noastre devenim din ce în ce mai preocupați de lucrurile Duhului. Imperativul pentru o trăire sfântă din Romani 8:12-13 se bazează pe faptul că Duhul sfințeniei ne are în proprietate (ne posedă), cerând un „Da” continuu din partea noastră la activitatea trecută, prezentă și viitoare de eliberare a lui Dumnezeu. Duhul ne împuternicește să umblăm în căile lui Dumnezeu și să luptăm împotriva păcatului. Argumentul lui Pavel din Romani 6:1-8:13 îi plasează pe creștini ca beneficiari direcți ai morții și învierii lui Cristos, chemați să trăiască în această eră ca unii care aparțin următoarei ere. Trăind prin puterea Duhului Său, trebuie însă să ducem o luptă cu carnea, până când scopul lui Dumnezeu se va consuma în noi, în învierea noastră în glorie.
Speranța glorificării moștenitorilor
Fraților, nimeni nu ne poate despărți de dragostea lui Dumnezeu. „Cum, dar nu mă pot eu despărți de dragostea lui Hristos? Acolo zice că nimeni și nimic, dar nu zice că tu nu te poți despărți...” Serios? Absolut nimeni! De ce? Pentru că nu există nicio condamnare pentru cel pe care Duhul lui Dumnezeu îl transformă și în care este evidentă lucrarea Duhului, în care este Fiul lui Dumnezeu și care, mai presus de orice, este moștenitorul lui Dumnezeu, împreună cu Isus, al tuturor lucrurilor. Asta este perspectiva Scripturii cu privire la viața ta și viața mea. Asta înseamnă că săptămâna asta și săptămâna viitoare și luna viitoare și anul viitor ai îndeajuns resurse ca să trăiești împlinit și bucuros în Isus pentru totdeauna. Și când ești dezamăgit de fratele și de sora, și de chestia aia, și de chestia cealaltă, și că nu se predică așa cum vreau eu, și că e prea lung și că mă enervează colegii și că nu-mi găsesc slujba pe care o vreau... Orice lucru care ți-ar trece prin minte, gândește-te la mesajul acesta: că dragostea lui Dumnezeu este suficientă ca să te facă entuziasmat și bucuros și împlinit.
Lucrarea Duhului Sfânt în Noul Legământ
Duhul Sfânt nu este putere și adevăr, ci este Duhul adevărului. Îmi place foarte mult cum subliniază Ioan lucrul acesta. Boyce spunea în felul următor: „Dacă considerăm că Duhul Sfânt este asemenea unei puteri misterioase, gândul nostru următor va fi: Cum pot avea parte de mai mult Duh Sfânt? Dacă considerăm că Duhul Sfânt este asemenea unei persoane, următorul gând va fi: Cum se poate ca Duhul Sfânt să aibă parte mai mult de mine, să mă stăpânească mai mult? Primul gând este cu totul păgân. Cel de-al doilea este creștinismul Noului Testament.” Și din păcate trăim vremuri în care în mișcarea evanghelică este din ce în ce mai mult nuanțat primul gând - „în ce fel pot avea parte de mai mult Duh Sfânt?” De parcă Duhul Sfânt este o chestie misterioasă, o putere care emană din Dumnezeu... Nu despre asta vorbim. El este o Persoană care este de aceeași natură cu Isus, care este de aceeași natură cu Tatăl! Isus spune: „El este cu voi, Îl cunoașteți. Dar El va rămâne cu voi pentru totdeauna.” Și această promisiune că El va rămâne cu voi pentru totdeauna este una dintre cele mai frumoase promisiuni pe care omul le-a primit vreodată. Pe lângă „Sămânța care va veni”, Isus, aceasta este cea de-a doua cea mai strălucitoare promisiune pe care Tatăl o face omului.
Dumnezeu, credincios promisiunilor Sale
„Dumnezeu este credincios în raport cu promisiunile făcute lui Israel în trecut, deși mântuiește doar pe unii, fie dintre evrei, fie dintre neamuri. Dumnezeu este suveran și liber să aleagă pe cine vrea. Argumentul lui Pavel este că avem un Israel spiritual în mijlocul unui Israel fizic și că acel Israel spiritual există prin această alegere liberă și hotărâtoare a lui Dumnezeu. Ce face Pavel aici este să declare atât responsabilitatea noastră, a oamenilor, cât și partea lui Dumnezeu și ce face Dumnezeu. Trebuie să-L alegi pe Isus - ești invitat să o faci. O faci? Te pocăiești de păcatele tale? Crezi în Evanghelie? „A, păi nu știu dacă Dumnezeu m-a ales!” Serios? Dar ia alege-L tu pe Dumnezeu, crede în Dumnezeu și pocăiește-te și să vezi că Dumnezeu te-a ales! De unde știi că Dumnezeu te-a ales sau nu te-a ales? În ce fel poți să cunoști tu mintea lui Dumnezeu? Nici Iov nu a putut, nici Isaia... Declară Isaia: „Cine poate să înțeleagă modul în care lucrează Dumnezeu?” Revino cu picioarele pe pământ: tu ești om. Preocupă-te doar de un lucru: să crezi și să te pocăiești. În felul acesta gândește Pavel. În felul acesta gândește Noul Testament.”
O neprihănire a lui Dumnezeu diferită de cea care vine prin lege
Israel a eșuat în a se bucura și a se desfăta de binecuvântările mântuirii aduse prin Isus - și asta pentru că poporul fizic al lui Dumnezeu a fost prea preocupat cu o neprihănire bazată pe lege în loc să fie atent la Dumnezeul căruia I se închina. Cu alte cuvinte, în loc să urmărească planul lui Dumnezeu și să vadă că Isus este Mesia și că mântuirea escatologică sau mesianică a venit, în loc să vadă că această neprihănire pe care o dă Dumnezeu ca un dar este și pentru ei, au fost prea preocupați de lege. Dar de un aspect concret cu privire la lege: neprihănirea pe care legea o poate oferi. Au fost atât de preocupați de aspectul acesta, încât realmente nu au văzut, nu au sesizat că Isus a venit și că prin Isus Dumnezeu oferă o neprihănire gratuită, diferită de ceea ce puteau obține prin lege. Dacă citești cu atenție Pentateuhul, ceea ce Îl interesează pe Dumnezeu încă de la început este o circumcizie a inimii, o schimbare a inimii, o închinare a inimii. O închinare prin credință. Sabatul a fost dat pentru că evreii trebuiau să vadă lucrul acesta; cel puțin o zi pe săptămână să poată vedea că Dumnezeu este Cel care le poartă de grijă. Și dacă Dumnezeu poate să le poarte de grijă în ce privește mâncarea, în ceea ce privește intrarea în țara promisiunii, în ceea ce privește toate aspectele legate de ei, cu siguranță că poate să le poarte de grijă și de aspectul spiritual - și că adevărata odihnă o pot găsi doar în El. Când omul se uită prea mult la litera legii, are tentația și este ispitit să-și stabilească o neprihănire proprie și devine ignorant față de neprihănirea pe care o oferă Dumnezeu.
Israel, responsabil de necredința lui
Cineva trebuie să audă mesajul Evangheliei ca să creadă și să fie mântuit. Israelul a auzit mesajul și a fost învățat că neamurile vor fi incluse în poporul lui Dumnezeu, însă cu toate acestea el rămâne încă recalcitrant. Sunt foarte mulți oameni care se aseamănă cu Israelul. Ca două picături de apă. Mesajul lui Dumnezeu e atât de clar și Dumnezeu ne face parte de atât de mult har, dar planul lui Dumnezeu nu prea se potrivește cu planul nostru. Și bineînțeles că modul în care răspundem se potrivește așa de bine istoriei lui Israel. Și aceasta este necredința. Nu sunt doar ei cei necredincioși, dar și noi de multe ori demonstrăm în viața noastră din natura aceea a necredinței și ne împotrivim planului lui Dumnezeu și modului în care Dumnezeu lucrează.
Rămășița lui Israel și altoirea neamurilor (partea I)
În contrast cu Israelul, care nu a obținut ce căuta, Israelul spiritual, parte a Israelului fizic, a fost îndreptățit, a primit neprihănirea. Aici Pavel rupe această entitate a Israelului în două și ne prezintă rămășița și pe ceilalți din Israel (care nu au obținut ce au căutat și au fost împietriți). Deci nu numai că nu au găsit ce au căutat și toate căutările lor au fost degeaba, dar Pavel adaugă că au și fost împietriți. Dumnezeu confirmă nepăsarea spirituală prin care oamenii sunt închiși în Adam prin însușirea păcatului lor. Iar acest lucru este în contrast cu ceilalți, cu cealaltă parte din Israel, care au obținut ceea ce n-au căutat, adică neprihănirea lui Cristos prin credință. Israelul spiritual nu se poate lăuda că ar avea vreo vrednicie sau merit în acest fapt. Respingerea Israelului de către Dumnezeu nu a fost ultimul cuvânt. El a adus respingerea respectivă pentru a-Și duce mai departe planul în istoria răscumpărării. Planul este de a aduce mântuire tuturor neamurilor, însă și de a-l face pe Israel să beneficieze din asta.