Transformarea progresivă în imaginea lui Hristos
Sfințirea garantată într-o lume a sinelui
Doar Duhul lui Dumnezeu este Cel care poate să-ți dea putere și capacitate de a trăi viața spirituală așa cum vrea Dumnezeu. Dacă ai Duhul lui Dumnezeu, ai tot ce îți trebuie. De ce? Pentru că Duhul lui Dumnezeu este în acest angajament, în această dedicare față de Cuvântul lui Dumnezeu. Este un angajament pe care l-a făcut în Trinitate de a lua acest Cuvânt de pe înseși buzele lui Dumnezeu și de a-L folosi în viața oamenilor - în viața necredincioșilor să-i aducă la viață, iar în viața credincioșilor să-i ducă la sfințire, să-i facă după chipul lui Isus. Duhul lui Dumnezeu este dedicat acestui Cuvânt.
Realitatea viitoare în lumina efemerului
Dacă viața ta nu-i aduce slavă lui Dumnezeu, dacă nu-i este plăcută lui Dumnezeu, dacă nu este o mireasmă a lui Cristos în mijlocul acestui popor, atunci înseamnă că nu ești îndreptățit prin credință. Și atunci ar trebui să-ți fie frică de acest verset care spune: „Căci noi toți ne vom înfățișa înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu.” Ar trebui să-ți fie frică de acest verset, că nu e așa ușor să stai înaintea lui Dumnezeu. Și dacă te gândești că e ușor, înseamnă că nu ți-e frică de Dumnezeu - și ajungem la discuția aceasta a respectului. Mărturisirea de credință plus fapte rele nu înseamnă mântuire. Ce înseamnă să crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți pe Cristos? Înseamnă că tu crezi că vei fi înviat, înseamnă că tu crezi că trebuie să-ți trăiești viața plăcut lui Dumnezeu. Trebuie să fie o dovadă a credinței în faptele tale, în modul în care trăiești, în modul în care Îi ești plăcut lui Dumnezeu. Să crezi cu adevărat în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe Cristos din morți înseamnă să înțelegi viața în lumina revelației divine și s-o trăiești ca atare. Lumea evanghelică trebuie să audă mesajul acesta din ce în ce mai mult astăzi, pentru că ajungi în contexte și auzi situații în care oamenii se bat cu pumnul în piept că sunt evanghelici, dar trăiesc la fel ca ceilalți. Nu sunt o mireasmă a lui Cristos și nu sunt ambasadori ai lui Cristos. În ce fel ne trăim noi viața plăcut înaintea lui Dumnezeu? În ce fel înțelegem noi fragilitatea, această vremelnicie a trupului? Și în ce fel înțelegem ceea ce ne va aștepta, ce vom primi în viitor? Lucrurile acestea ar trebui să ne schimbe astăzi și ar trebui să trăim în lumina lor astăzi.
Dezbrăcarea de omul cel vechi și îmbrăcarea cu omul cel nou
În Scriptură observăm cum responsabilitatea creștinului de a trăi într-un anumit mod este așezată pe ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi în Hristos și nu ne este prezentată niciodată singură. Practica vieții de credință este fundamentată pe adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu. O teologie care nu te transformă la nivelul trăirii nu este o teologie biblică. Ca și credincioși, noi am murit împreună cu Cristos față de lume, față de principiile acestei lumi, față de lege și față de autoritatea păcatului și a morții și am fost înviați împreună cu Cristos la o nouă viață, la viața în Duhul, a libertății față de păcat și a sclaviei față de dreptate. Modul în care nu ne dăm mădularele noastre ca instrumente ale păcatului este prin a ne da pe noi înșine lui Dumnezeu. De fapt ne dezbrăcăm prin îmbrăcare cu altceva. Îmbrăcarea noastră cu lucrurile care ne sunt oferite în Hristos este cauza, iar dezbrăcarea de omul cel vechi este efectul.
Noua viață a credinciosului în Duhul Sfânt
Sfințenia vieții nu se obține simplu prin eforturi morale, nici măcar prin străduința de a ține legea lui Dumnezeu. Nu are nimic de-a face cu „lasă totul în urmă și lasă-L pe Dumnezeu”. Sfințenia practică implică darea la moarte a lucrurilor din viața noastră pe care Dumnezeu le-a sortit la moarte pe cruce (mortificare) și trăirea vieții noi oferită nouă prin prezența/locuirea lui Cristos. Efortul uman este cerut, dar nu separat de lucrarea Duhului Sfânt, care își supune carnea și care ne ajută să dăm la moarte faptele acesteia prin puterea Lui, în timp ce la nivelul minții noastre devenim din ce în ce mai preocupați de lucrurile Duhului. Imperativul pentru o trăire sfântă din Romani 8:12-13 se bazează pe faptul că Duhul sfințeniei ne are în proprietate (ne posedă), cerând un „Da” continuu din partea noastră la activitatea trecută, prezentă și viitoare de eliberare a lui Dumnezeu. Duhul ne împuternicește să umblăm în căile lui Dumnezeu și să luptăm împotriva păcatului. Argumentul lui Pavel din Romani 6:1-8:13 îi plasează pe creștini ca beneficiari direcți ai morții și învierii lui Cristos, chemați să trăiască în această eră ca unii care aparțin următoarei ere. Trăind prin puterea Duhului Său, trebuie însă să ducem o luptă cu carnea, până când scopul lui Dumnezeu se va consuma în noi, în învierea noastră în glorie.
Meditarea la Evanghelie aduce transformare și bucurie
În cartea Filipeni se repetă de multe ori cuvântul „bucurie”. Însă bucuria nu este scopul final pe care apostolul Pavel îl are în vedere, ci bucuria izvorăște din ceva mai profund. Ea este un efect al lucrurilor despre care vorbește apostolul Pavel. Să fim atenți la lucrurile la care medităm. Și acest spirit de competiție, această ambiție egoistă și această îngâmfare vin tot din lucrurile la care medităm. Când ne comparăm, când gândim că celălalt face mai bine și că trebuie să câștig și eu înaintea celuilalt, aceasta nu e o atitudine corectă. Trebuie să fim așa cum suntem noi și în felul în care Dumnezeu lucrează în viața noastră, nu trebuie să impresionez pe nimeni. Nimeni nu cade deodată. Nu auzi despre cineva că a căzut în nu știu ce păcat și s-a întâmplat peste noapte. Nu s-a întâmplat peste noapte. A meditat la anumite lucruri, și-a hrănit mintea cu anumite lucruri, a permis anumite gânduri. Căderea este rezultatul lucrurilor la care am meditat, credințelor pe care le-am avut. Persoana respectivă era de mult gata să cadă, iar faptul că nu a căzut mai devreme nu a fost pentru că avea o motivație corectă sau gândurile corecte.
Credincioșii sunt chemați să privească la Isus ca standard al conduitei lor (2)
„Unul din efectele mântuirii este acela că Dumnezeu ne eliberează voința de sub stăpânirea diavolului, care ne ținea captivi păcatului, dorințelor și poftelor firii pământești, eliberare care ne împuternicește acum să ne împotrivim felului nostru de viață din trecut, care era în opoziție cu Dumnezeu, și să trăim potrivit cu ceea ce ne-a fost arătat de Hristos ca fiind caracterul și felul de a fi al lui Dumnezeu. [...] Apostolul Pavel, după ce le vorbește filipenilor despre felul cum Domnul Isus S-a smerit, a fost ascultător, nu Și-a căutat propriile interese, se întoarce spre frați și îi îndeamnă să persevereze în umblarea lor cu Domnul. Cu alte cuvinte, îi îndeamnă, după ce le pune acest exemplu în față, să fie și ei în umblarea lor potrivit cu statutul pe care Hristos ni l-a arătat. [...] Noi, copiii Domnului, nu avem un model de trăire o lege căreia să i ne supunem, ci Domnul Isus este cel care ne-a arătat ce fel sunt cei care fac parte din noua creație a lui Dumnezeu.” (Florin Mereuță, 14 august 2016).
Suveranitatea lui Dumnezeu în suferință
Apostolul Pavel vede că Dumnezeu a condus circumstanțele din viața lui în moduri neașteptate cu scopul de a-L face cunoscut pe Isus. În încercări și suferințe putem să vedem care este comoara noastră. Dacă ne întristăm, înseamnă că pentru noi era mai important ca lucrurile să fie altfel.