Florin Mereuță
Florin Mereuță a fost prezbiter al Bisericii Logos București în perioada 2015-2021. Este un om pasionat de gloria lui Dumnezeu și gata să slujească pe cei din jur.
Stăruința în rugăciune și relația creștinului cu cei din afara contextului credinței
A veghea în rugăciune cu mulțumire pleacă de la prezumția că avem tendința de a ne abate de la o atitudine mulțumitoare atunci când ne rugăm. Implică de asemenea depunerea unui efort conștient și disciplinat în a fi mulțumitori. Noi zicem de multe ori: „Dacă Dumnezeu mi-ar împlini dorința cutare, atunci aș fi și eu mulțumitor.” Sau: „Dacă nu aș trece prin suferința sau încercarea aceasta, atunci aș putea și eu să nu mai cârtesc și să fiu mulțumitor.” Creștinii de-a lungul secolelor nu au avut o viață ușoară. Există un vicleșug pe care mulți predicatori l-au folosit și încă îl folosesc atunci când îi cheamă pe oameni să se pocăiască. Le promit oamenilor că dacă s-ar pocăi, atunci toate problemele lor s-ar rezolva și viața ar fi un rai pe pământ. Aceasta este o mare ticăloșie, este o falsă evanghelie. Mulțumirea în rugăciune ne îndreaptă privirea înspre purtarea de grijă a lui Dumnezeu din trecut și ne întărește credința cu privire la prezent și viitor. Mulțumirea ne ajută să recunoaștem că nu știm întotdeauna ce este cel mai bine pentru noi și ne arătăm disponibili ca Dumnezeu să își îndeplinească cu noi scopurile Lui mai înalte și mai bune.
Relații în familie transformate prin Hristos
Chemarea soției de a se supune soțului nu este una care să o desconsidere. Sau că ea este proprietatea soțului și că nu are niciodată nimic de spus. Pe seama Cuvântului s-au făcut de-a lungul anilor foarte multe abuzuri. Cuvântul nu încurajează rolul soțului ca fiind unul dictatorial, el fiind cel care taie și spânzură. Bărbatul și femeia au fost creați ca fiind egali în valoare, însă cu roluri diferite. Faptul că Fiul se supune Tatălui nu înseamnă că îi este cumva inferior. Nu este o supunere orbească. Atunci când soțul depășește limitele ascultării de Domnul, soția dimpotrivă este chemată să nu se supună. În acest caz, autoritatea mai importantă pentru soție este Domnul și asculatarea de El. Știți care este problema noastră? Că citim partea verestului care i se adresează celuilalt. Știți ce demonstrăm atunci când facem lucrul acesta? Că vrem ca celălalt să ne slujească, celălalt să se jertfească, celălalt să-și îndeplinească responsabilitatea, și oh cât de bine știm care îi sunt aceste responsabilități!!!
Dezbrăcarea de omul cel vechi și îmbrăcarea cu omul cel nou
În Scriptură observăm cum responsabilitatea creștinului de a trăi într-un anumit mod este așezată pe ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi în Hristos și nu ne este prezentată niciodată singură. Practica vieții de credință este fundamentată pe adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu. O teologie care nu te transformă la nivelul trăirii nu este o teologie biblică. Ca și credincioși, noi am murit împreună cu Cristos față de lume, față de principiile acestei lumi, față de lege și față de autoritatea păcatului și a morții și am fost înviați împreună cu Cristos la o nouă viață, la viața în Duhul, a libertății față de păcat și a sclaviei față de dreptate. Modul în care nu ne dăm mădularele noastre ca instrumente ale păcatului este prin a ne da pe noi înșine lui Dumnezeu. De fapt ne dezbrăcăm prin îmbrăcare cu altceva. Îmbrăcarea noastră cu lucrurile care ne sunt oferite în Hristos este cauza, iar dezbrăcarea de omul cel vechi este efectul.
Dreptatea lui Dumnezeu
Caracterul drept al lui Dumnezeu nu poate să treacă cu vederea păcatul și să-l lase pe făptaș nepedepsit. Dacă noi oamenii suntem indignați ori de câte ori cineva, deși vinovat, scapă nepedepsit și avem în noi înșine acest spirit justițiar care cere să se facă dreptate, cu cât mai mult ne așteptăm de la un Dumnezeu care ni S-a revelat pe sine ca fiind infinit în dreptate, să nu treacă cu vederea și să nu lase nepedepsit păcatul. Dovada bunătății lui Dumnezeu constă în aceea că el nu scuză și nu lasă nepedepsită nici o faptă rea. Noi, oamenii, înțelegem greșit termenul de bunătate. Avem două feluri de măsură, am vrea ca faptele noastre rele să fie trecute cu vederea, însă nu mai gândim la fel în privința faptelor rele ale altora. Orice păcat izvorăște din nesupunerea față de Dumnezeu și din revoltă față de ordinea pe care El a stabilit-o în univers. Ne naștem rebeli și nu vrem să dăm socoteală nimănui. Vrem să ne fim nouă înșine propriul Dumnezeu. Omului nu-i place să-i spui că este neputincios, că faptele și meritele sale nu câștigă favoarea lui Dumnezeu. Aceasta este religia omului care în esență se înalță tot pe sine. „Religia lui Dumnezeu” este însă pentru cei care se văd lipsiți de merite proprii, care se văd pierduți prin ei înșiși. Suntem ca acel om care este în adâncul mării și care va striga după ajutor doar atunci când și-a consumat orice energie și și-a pierdut orice speranță de salvare prin propriile sale puteri. Domnul Isus ne-a înlocuit pe noi în moartea pe care o meritam pe drept. El S-a interpus între Dumnezeu și om. Crucea este locul unde Dumnezeu a acționat într-un mod drept în privința păcatului oamenilor. Crucea ne arată de asemenea cât de serios tratează Dumnezeu păcatul.
Stând ferm ancorați în adevărul Evangheliei
Circumcizia era un ritual prin care cineva era plasat în poporul fizic al lui Dumnezeu. Reprezenta separarea de necurăție și dedicare față de Dumnezeu. Însă ea era doar o imagine care arăta spre adevărata circumcizie, cea a inimii, de care vor avea parte toți cei care aparțin poporului spiritual al lui Dumnezeu. Viața în Noul Legământ nu funcționează după reguli exterioare, ci ea constă într-o inimă nouă, transformată, regenerată.
Lupta Apostolului Pavel pentru Evanghelie
Suferința de care avea partea ap. Pavel era cauzată de alipirea sa fără compromis de Evanghelie. Scopul apostolului Pavel era acela de a apăra și întări Evanghelia. A păstra o Evanghelie curată este o chestiune de viață și de moarte. Ap. Pavel nu se bucura de suferință ca scop în sine, ci ca unul care trece prin suferință pentru încurajarea și întărirea fraților, a celor care acum sunt parte a trupului lui Cristos, care este Biserica. Să te bucuri, dar să o faci în suferință!?
Împăcați cu Dumnezeu prin Hristos
Oricât de bună părere ar avea cineva despre sine, Cuvântul lui Dumnezeu aduce la lumină ce este adevărat cu privire la inima acelui om. Viața celui născut din nou nu mai este caracterizată de o trăire în păcat ca mod de viață. Nu că el nu mai păcătuiește, ci păcatul nu mai are stăpânire asupra lui, nu îl mai controlează, nu mai datorează nimic păcatului. A fost mutat din acest vechi domeniu în care era rob păcatului și nu i se putea împotrivi, în domeniul harului, a libertății în Hristos, acolo unde domnește legea Duhului de viață și unde domnește neprihănirea. Cei care privesc harul lui Dumnezeu doar ca iertare de păcate fără o viață transformată, propovăduiesc o falsă evanghelie și sunt niște falși convertiți.
Supremația lui Hristos
Rezultatul cunoașterii lui Cristos nu este să fim mai deștepți sau să ne îngâmfăm, ci rezultatul este o viață transformată. A privi la Domnul Isus Cristos înseamnă a privi la fața lui Dumnezeu, înseamnă a privi la Dumnezeu. Dumnezeul nevăzut devine vizibil în Cristos. Dumnezeul pe care noi nu L-am fi putut vedea a devenit vizibil și s-a întrupat în persoana lui Isus Cristos. Cristos este întâiul născut peste întreaga creație - nu din întreaga creație, sau ca parte a întregii creații. Toate au fost create prin Cristos și pentru Cristos. Atunci când, zi de zi, ne confruntăm cu diferite ispite, tendința noastră este să zicem: „Ah, mă voi lăsa de lucrul ăsta. Nu voi mai face asta!”. Dar transformarea vine privind la Isus Cristos, nu privind la mine. Pentru că ceea ce fac izvorăște din ceea ce cred în inima mea. Cristos este primul, este înălțat peste toate lucrurile, este capul bisericii, este înălțat peste orice domnie, fizică sau spirituală, și noi nu mai avem de ce să ne temem. Dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă. Toate s-au făcut noi, pentru că Dumnezeu ne-a făcut oameni noi. Și privind la Evanghelie suntem transformați și în practica vieții noastre. În afara Domnului Isus Hristos nu există împăcare cu Dumnezeu. Oricât de bine aș trăi, oricâte fapte aș face, în afara lui Isus Hristos nu există împăcare. În afara prețului plătit de Domnul Isus Hristos nu poate exista mântuire. Creștinismul este exclusiv. Creștinismul nu este despre un alt mod în care putem ajunge la Dumnezeu. Creștinismul este despre singurul mod în care putem fi împăcați cu Dumnezeu. Dacă nu suntem în Cristos, Domnul ne cheamă să venim și să ne plecăm genunchii înaintea acestui Cristos, înaintea singurei soluții a lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră.
Introducere în Epistola către Coloseni și rugăciunea lui Pavel pentru ei
Bucuria vine din această cunoaștere a lui Dumnezeu. Există rod pe care Evanghelia îl produce în viața noastră și este o transformare continuă pe care Evanghelia o produce în noi. Credința din inimă, oricare ar fi ea, se va manifesta în afară în conformitate cu natura ei.
Pilda samariteanului milostiv
O credință sau religie care nu se manifestă printr-o dragoste față de aproape este nulă, este moartă. Îți demonstrezi dragostea față de Dumnezeul nevăzut prin dragostea și slujirea aproapelui. [...] Se vede în acest samaritean această dragoste pentru Dumnezeu prin dragostea pe care o arată față de semenul său, căzut între tâlhari. Există o cunoaștere care doar îngâmfă, există o cunoaștere care nu mântuiește. Doar credință din inima ne mântuiește. Degeaba cunoaștem Scriptura, degeaba memorăm, citim cărți, dacă nu credem din inimă.
Cum să fii mare
Răspunsul Domnului Isus îi așază pe cei doi (și de asemenea și pe noi astăzi) cu picioarele pe pământ. Împărăția pe care El urma să o instaureze era una complet diferită față de orice împărăție pământească. Era o împărăție pentru a cărei inaugurare Împăratul Isus trebuia să bea paharul mâniei Tatălui, cauzat de păcatele omenirii. Era o împărăție care funcționează după cu totul alte principii.
Pocăința
De cele mai multe ori nu se predică pocăința în bisericile noastre, pentru că evităm în a mai crede și declara păcătoșenia și stricăciunea omului. Evanghelia nu este pentru cei care se văd sănătoși, ci este doar pentru cei bolnavi, pentru cei care se văd păcătoși. Pocăința este prezentată de autorii Noului Testament într-un limbaj al urgenței („acum”/„astăzi”). Toți oamenii, fără excepție, au nevoie de pocăință și li se poruncește aceasta. Legalismul este în opoziție cu pocăința. Omul legalist își creează un sistem de reguli pe care le îndeplinește și prin care se auto-îndreptățește înaintea lui Dumnezeu și ocolește în felul acesta pocăința.