Recunoștință
Salutările unui slujitor recunoscător
Cristos a dat bisericii, a îmbogățit biserica și le-a dat credincioșilor daruri. Iar darurile acestea se întâmplă în contextul bisericii. Foarte mulți, chiar și în România, se plimbă și se întâlnesc prin casele oamenilor și fac tot felul de lucruri și acolo „Duhul lui Dumnezeu se manifestă”... Dar Pavel ne învață aici un principiu: Dumnezeu dă daruri și lucrurile acestea se întâmplă în cadrul bisericii și nu în afara ei. Niciun credincios nu poate afirma că lui îi lipsesc daruri spirituale. Să ne încredem fără șovăire în dorința și abilitatea lui Dumnezeu de a-Și schimba biserica Lui din locul acesta după chipul lui Cristos.
Stăruința în rugăciune și relația creștinului cu cei din afara contextului credinței
A veghea în rugăciune cu mulțumire pleacă de la prezumția că avem tendința de a ne abate de la o atitudine mulțumitoare atunci când ne rugăm. Implică de asemenea depunerea unui efort conștient și disciplinat în a fi mulțumitori. Noi zicem de multe ori: „Dacă Dumnezeu mi-ar împlini dorința cutare, atunci aș fi și eu mulțumitor.” Sau: „Dacă nu aș trece prin suferința sau încercarea aceasta, atunci aș putea și eu să nu mai cârtesc și să fiu mulțumitor.” Creștinii de-a lungul secolelor nu au avut o viață ușoară. Există un vicleșug pe care mulți predicatori l-au folosit și încă îl folosesc atunci când îi cheamă pe oameni să se pocăiască. Le promit oamenilor că dacă s-ar pocăi, atunci toate problemele lor s-ar rezolva și viața ar fi un rai pe pământ. Aceasta este o mare ticăloșie, este o falsă evanghelie. Mulțumirea în rugăciune ne îndreaptă privirea înspre purtarea de grijă a lui Dumnezeu din trecut și ne întărește credința cu privire la prezent și viitor. Mulțumirea ne ajută să recunoaștem că nu știm întotdeauna ce este cel mai bine pentru noi și ne arătăm disponibili ca Dumnezeu să își îndeplinească cu noi scopurile Lui mai înalte și mai bune.
Recunoștința, protectoarea sufletului nostru
Recunoștința ne păzește de o viață neroditoare și de erezie. Pavel pleacă de la premisa că dacă viața ta nu e zidită în Hristos, dacă viața ta nu crește în Hristos, și ceea ce le leagă pe cele două este această continuă atitudine de recunoștință sau mulțumire... Dacă nu se întâmplă lucrul acesta, atunci sunt cele mai mari șanse să sfârșești într-o viață neroditoare și chiar în erezie. În Noul Testament, recunoștința este pusă ca o marcă, ca un semn, ca o pecete a pocăinței, a omului care e credincios. Cel care nu e credincios nu e recunoscător, nu e mulțumitor. Când suntem noi nemulțumiți (și nu puține sunt dățile), când suntem nerecunoscători, știți ce arată? Necredință în viața noastră. Și nu neaparat că nu suntem copiii lui Dumnezeu - deși, dacă se continuă în această atitudine de nemulțumire, poți să vestești evanghelia cu ușurință cuiva care este așa.